14.01.2014

A fost odata ca niciodata o mare isterie legata de fatidica zi de 21 decembrie 2012. Ca vine apocalipsa, ca o sa fie haos, ca n-o sa mai avem acces la tehnologie, ca omenirea se va scufunda intr-un nou ev mediu etc etc. Ei, bine, 21 decembrie 2012 a venit si a plecat de ceva vreme si nu s-a intamplat nimic iesit din comun. Insa la o privire mai atenta, se pot identifica diferente subtile in comportamentul uman. Oamenii sunt mai irascibili, mai predispusi la accidente, notiunea de rabdare a disparut aproape complet, iar reactiile sunt de obicei violente. Da, sunt de acord, asta se intampla de ceva ani incoace, de cand am intrat intr-un secol al vitezei. Dar aceste aspecte s-au acutizat in ultimul an.

Stiu ca sunt multi cei care au sesizat aceste aspecte, si au emis ipoteze diferite de venirea celor patru cavaleri ai apocalipsei, insa vocile lor nu sunt la fel de auzite ca celelalte care anunta cine stie ce potop. Dar nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva noul ciclu care a inceput in decembrie 2012 nu se refera de fapt la testarea reactiilor omenirii. Care e prima reactie in cazul in care ti se intampla ceva rau [in aparenta]? Esti nervos, dai cu ceilalti de pereti? Mergi pana in panzele albe cu asta, sau la un moment dat te trezesti si realizezi ca abordezi gresit lucrurile si incepi sa raspandesti calm si lumina in jurul tau, inclusiv asupra persoanelor care ti-au facut “rau”?

Parerea mea este ca scopul final al acestui “exercitiu” este de a ne deschide ochii si de a ne determina sa fim capabili sa raspundem cu iubire neconditionata, iertare, lumina si armonie, indiferent de incercarile la care suntem supusi. Si da, este cumplit de greu sa faci asta. Si mai mult ca sigur nu o sa ne iasa din prima. Dar, totusi, este posibil si totul tine de autoeducatie. Daca persistam in greseala de a reactiona violent si de a lasa impulsul de moment sa predomine, nu vom mai putea vorbi de o evolutie spirituala, nu vom fi cu nimic mai presus de animalele din care ne tragem. Fiecare reactie negativa a noastra influenteaza negativ oamenii din jur, atragand dupa sine un lant nesfarsit de negativism.

Este dificil la inceput, pentru ca de multe ori anumite reactii ne-au intrat in reflex si ne este practic imposibil sa acceptam faptul ca suntem, daca nu cauza unei probleme, cel putin cauza perpetuarii acesteia. Uneori suntem atat de adanciti in cercul nostru vicios, incat nu vedem ca lucrurile ar fi mult mai simple daca am incerca sa le facem altfel. Ca sa-l citez pe Einstein, “Nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți să obții alt rezultat”. Si inlocuiti voi “nebunia” cu orice altceva.

Pasul cel mai important, dar si cel mai dificil de infaptuit, este CONSTIENTIZAREA ca fiecare lucru care pare a fi rau, aduce dupa sine lucruri bune, insa perceptia noastra asupra rezultatului depinde in totalitate de felul in care abordam “problemele” si in care decidem sa reactionam. De fapt, ceea ce ni s-a inoculat din frageda pruncie ca fiind “rau”, este de fapt o accelerare a lucrurilor, deoarece Raul in sine nu exista, este doar o alta parte a Binelui, atata tot. De aceea nu pot exista unul fara celalalt, pentru ca sunt un intreg. Notiunea de “rau” este pur si simplu o iesire din niste tipare pe care le-au stabilit inaintasii nostri si care au functionat pana la un punct. In momentul in care constientizam acest lucru, brusc vom vedea totul intr-o lumina cu totul noua, iar dracul nu o sa mai fie atat de negru pe cat parea la inceput.

Biancoluna comment_25.06.2011

Coerent sau incoerent, draga mea Biancoluna, ai spus niste adevaruri extraordinare si atat de evidente incat lumea nu le mai percepe la adevarata lor valoare. Da, cred cu tarie ca suntem fiinte de iubire, dar nu numai atat. Suntem lumina si iubire. Depinde numai de noi cum vom evolua si cum alegem sa ne transformam. E adevarat ca ce e in jurul nostru ne influenteaza permanent si e de ajuns sa fim prinsi intr-un moment de slabiciune pentru a cadea in extrema cealalta, a ne abandona pe noi insine indoielii, intunericului si urii. Si totusi, eu am incredere in potentialul nostru, al omenirii. Stiu ca la un moment dat (mai devreme sau mai tarziu) ne vom trezi din rutina si ne vom da seama de adevarata noastra menire si de ceea ce putem face pentru a ne salva pe noi insine si pe cei din jurul nostru.

Dupa cum spuneati si voi, Flipi si Biancoluna, traim intr-un mediu dominat de ratiune. Foarte multi oameni considera asta ca fiind evolutie, insa am pierdut din vedere cat de mult ne limiteaza. Dezvoltandu-ne intelectul, ne-am marginalizat experientele extrasenzoriale, le-am ingramadit intr-un colt si am uitat de ele. Si totusi, ele sunt cele care ne descatuseaza, ele sunt cele care ne pot defini ca oameni mai mult decat o face intelectul. Nu spun sa ignoram ratiunea, spun doar ca pot coexista si se pot intelege atat de bine, incat putem atinge un nivel de intelegere mult superior celui actual. Trebuie doar sa lasam sa se manifeste atat intelectul, cat si sufletul, simtirea, extrasenzorialul. Fiecare are rolul propriu, fiecare are menirea sa si e pacat sa renuntam la oricare din ele. Numai noi avem de pierdut daca facem asta.

Ziceai ca nu pretinzi ca poti intelege Creatia – corect, niciunul dintre noi nu cred ca o poate percepe la adevarata ei valoare. Totusi, nu trebuie sa uitam ca si noi, in viata de zi cu zi, creem. Suntem mici creatori, doar ca trebuie sa fim constienti de faptul ca trebuie sa punem atat suflet, cat si ratiune in ceea ce facem, pentru a crea ceva functional si durabil.

In plus, cred ca nu e constructiv doar sa ne comparam cu cei din jur, ci ar fi extraordinar sa putem invata din tot ceea ce vedem in jurul nostru si, nu sa judecam, pt ca nu cred ca avem acest drept, ci sa deprindem ce e folositor pentru a putea duce Creatia mai departe. Sa reinvatam sa admiram o floare, sa ne oprim din nebunia zilnica si sa ne aruncam o privire spre cer, sa zambim cand trece un fluture pe langa noi. Sunt lucruri marunte, care vreme de veacuri ne-au spus povesti adevarate, ne-au dus in alte dimensiuni ale umanitatii si ne-au invatat despre lucruri pe care noi insine le ascundem de noi. Am ajuns intr-un asa nivel de “evolutie” incat aceasta ne loveste peste fata, iar noi nici macar nu o mai bagam in seama, nici macar nu mai suntem in stare sa o recunoastem, ca sa nu mai spun ca am devenit sceptici fata de ceea ce implica simturile, daca nu chiar ca suntem incercati de frica. Stiti cum e, cine nu cunoaste istoria, e obligat sa o repete. Ce-ar fi sa ne reamintim ceea ce-am fost pentru a putea deveni si mai buni, pentru a putea evolua si mai mult din toate punctele de vedere? Stiu ca putem. Si mai stiu ca ne e atat de la indeamana, incat nici nu ne dam seama. De ce oare? Pentru ca suntem inchistati in rutina si in ceea ce numim confort, incat refuzam orice altceva care nu se incadreaza in “standardele” actuale. Ar fi cazul sa ne cam trezim, nu credeti? :)

03.05.2011

Mi-am sfatuit la un moment dat o buna prietena, cand spunea ca nu reusea sa gaseasca un citat anume pe care il cauta si pe marginea caruia sa-si scrie parerile si impresiile, am sfatuit-o, dupa cum spuneam, sa nu-l mai caute. Sa inchida site-urile de profil, sa nu mai citeasca nimic pe tema asta o perioada si apoi sa-si lase sufletul sa scrie, cu propriile cuvinte, despre subiectul respectiv. Astfel, cuvintele vor veni din suflet si, in loc sa umplem paginile cu cuvintele altora, le umplem cu trairile noastre.

Discutia cu ea m-a facut sa gandesc mai in profunzime si sunt din ce in ce mai convinsa de faptul ca nu ai nevoie de citate exacte, pentru ca ele nu sunt altceva decat trairi ale altor persoane si impresii ale altora care doar rezoneaza cu ceea ce simtim si traim noi. Daca ne vom baza la nesfarsit pe citate (pentru ca in ultima vreme am observat ca se poarta acest lucru), nu vom face nimic altceva decat sa copiem si sa tesem povestiri pe marginea a ceea ce au crezut altii de cuviinta sa impartaseasca lumii. Si astfel, nu vom mai aduce 100% aport personal, ci mult mai putin. Uneori chiar infinit mai putin. Este pacat sa ne inabusim pe noi insine in favoarea altora. Este pacat sa nu lasam sa se vada adevarata noastra fiinta. Poate e un fel de a ne proteja de ceilalti. Dar la ce ne foloseste, cand putem atat de bine sa avem o voce proprie si mai ales cand avem atatea ganduri frumoase pe care le putem impartasi. Da, e imposibil sa nu facem referire la cei din jur, dar asta nu inseamna ca trebuie sa facem asta de fiecare data. Stiu foarte bine ca prietena mea intelege perfect acest lucru si il practica, iar asta e un motiv in plus sa ii apreciez munca si dedicarea. Ceea ce vreau eu sa spun este ca toti putem si avem o oarecare datorie sa facem acest lucru. Si nu ma refer aici la o datorie fata de altii, ci la ceea ce ne datoram noua insine, ca oameni creati si creatori la randul nostru. Pentru ca, fie ca ne place, fie ca nu, prin tot ceea ce facem, creem, modificam si uneori chiar distrugem. Suntem niste mici Shiva umblatori prin lume, doar ca nu vrem sa acceptam.

Cum sa ne definim ca oameni, daca nu reusim sa ne vedem asa cum suntem, in forma noastra cea mai pura, daca ne inabusim credintele, trairile, ideile si sentimentele? Cum sa ne priveasca cei din jur, daca noi nu o putem face in modul cel mai pur cu putinta? Daca ne ascundem si de noi insine, cum ar putea sa ne descopere ceilalti? Oare chiar atat de indoctrinati suntem incat sa nu fim in stare sa ne mai recunoastem? Sau doar suntem satui de a fi criticati si judecati, astfel incat renuntam la a fi noi insine si ne transformam in masti?

Am un coleg la care tin enorm si de la care am invatat multe. Iar el, ca majoritatea oamenilor, si-a creat un scut la care renunta extrem de rar si numai fata de anumite persoane. Ma consider mai mult decat norocoasa ca ma numar printre cei privilegiati. Am avut de cateva ori ocazia sa mi se dezvaluie cum o face rare ori si am descoperit un suflet extraordinar. Am descoperit ca sub masca de om pragmatic, care stie foarte bine ce vrea, se ascunde un suflet pur, copilaros si in cautare de dragoste neconditionata si care sare imediat sa-i ajute pe cei din jur fara sa ceara nimic in schimb. Dar, ce te faci ca a avut parte de cateva trante, iar acum nu mai vrea sub nicio forma sa renunte la scut mai mult de cateva minute o data la cine stie cata vreme. Si a devenit atat de sensibil incat este afectat de cele mai mici gesturi sau vorbe care de cele mai multe ori nu sunt rostite cu rea vointa. Zilele trecute, auzind o colega certandu-se cu cineva la telefon, a intrebat-o daca e totul in regula si poate sa ajute cu ceva. La raspunsul sec “e personal”, el a concluzionat: “sunt un dobitoc. Ma bag aiurea in vorba. Ar trebui sa nu-mi mai pese deloc”.

Asta se intampla cu majoritatea oamnilor. Am devenit atat de sensibili la parerile celor din jur, incat daca ne descoperim in fata celorlalti ne simtim extrem de vulnerabili si nedreptatiti. Dar nu trebuie sa fie asa. Suntem oameni cu idei si convingeri proprii si nu ar trebui sa ne temem sa le exprimam in public. Nimeni nu are dreptul sa ne judece, la fel cum nici noi nu avem dreptul sa judecam. Totul poate fi extrem de simplu, pentru ca viata poate fi inteleasa in adevarata ei esenta prin dialog si impartasirea experientelor. Si cum sa implinim acest lucru daca nu-I lasam pe ceilalti sa vorbeasca, daca nu ne oprim sa ascultam, daca sarim la concluzii fara sa aflam intreaga poveste din spatele lor?

the truth is out there_25.04,2011

Ok, cine stie sa-mi spuna ce este adevarul? Care e definitia adevarului si, mai ales, care e definitia adevarului istoric si religios? Cum putem hotari ca ceea ce a ajuns pana la noi este purul adevar si e ceea ce ar trebui sa credem fara sa punem nimic la indoiala? Cum putem sa citim doua texte scrise acum 3.000, sau 2.000, sau 500 de ani si sa spunem cu certitudine: asta e cel corect si adevarat, iar celelalte sunt o minciuna? Cum putem sti, fara urma de indoiala, ca ceea ce au ales sfintii parinti ai Bisericii este corect si este singurul adevar care putea fi acceptat de-a lungul secolelor? Oare nu cadem in cealalta extrema, cea in care ne lasam orbiti de credinta si de invataminte stravechi si suntem atat de dispusi sa urmam calea aceasta batatorita, incat nu mai vrem sa ne abatem de la ea, pentru simplul fapt ca asa ne este mai comod? Cred ca am evoluat indeajuns de mult incat sa nu mai aplicam sintagma “crede si nu cerceta”. Cred ca a sosit momentul sa ne punem intrebari, sa acceptam ca sunt si alte variante ale aceleiasi povesti, ca sunt si alte fete ale aceluiasi om, ca sunt si alte detalii ale aceleiasi religii si ca, desi nu sunt acceptate de Biserica, asta nu le face mai putin reale, mai putin plauzibile, mai putin adevarate. Sunt convinsa ca in contextul socio-politic in care s-au stabilit canoanele si textele oficiale ale Bibliei, aceasta era cea mai buna varianta ce putea asigura dainuirea noii religii peste secole. Desigur, s-au facut compromisuri, s-au ascuns detalii, au fost denigrate personaje, s-au inventat actiuni, s-a renuntat la altele, s-au distrus carti vechi ce contineau altceva decat s-a stabilit sa fie textul oficial al Cartii. Si toate acestea s-au intamplat… din ce cauza? Daca ar fi sa gandesc cu mintea unui om de afaceri, as zice ca cineva trebuie sa fi avut ceva de castigat din toata treaba asta. Dar ce anume? Ce sa fi fost atat de pretios incat sa se fi ajuns la situatia asta. In definitiv, au murit oameni pentru aceasta noua credinta. Au fost oameni care si-au dat viata pentru ceea ce credeau. Si ajung la ce intrebam mai devreme: pentru ce au murit? Pentru ceea ce stim noi acum, sau pentru ceea ce stiau ei atunci? Ce schimbari au suferit invatamintele de-a lungul timpului? Oare, daca ar fi sa reinvie un martir de la inceputul secolului al II-lea, de exemplu, si sa aiba mintea intacta, sa stie exact ce propovaduiau cei ce-L cunoscusera pe Iisus, oare ce adevaruri ne va spune el? Oare ar mai corespunde ceva ce ceea ce stim noi azi? Or fi aceleasi idei de baza, sau mesajul se schimba pe ici pe colo, prin punctele esentiale?

Dupa parerea mea, exista un singur adevar suprem care trebuie luat in seama, adevar ce este specific tuturor religiilor existente in prezent: iubirea. O putem interpreta in fel si chip – iubirea de aproapele, iubirea de parinti, de frati, de surori, de rude, de necunoscuti, de omenire, de animale, de plante, de absolut orice. Intr-un cuvant, iubirea. Culmea e ca a fost nevoie de mii de pagini care sa ne arate acest lucru si noi tot n-am priceput pe deplin. Totusi, eu am sperante. Simt ca s-a ajuns intr-un moment in care lumea a ineput sa realizeze acest lucru, insa inca mai suntem incarcerati in credinte si obiceiuri vechi, care spun totul pe ocolite, astfel incat nu mai reusim sa vedem intotdeauna mesajul de baza, mesajul original. Ratam esentialul.