Mi-am sfatuit la un moment dat o buna prietena, cand spunea ca nu reusea sa gaseasca un citat anume pe care il cauta si pe marginea caruia sa-si scrie parerile si impresiile, am sfatuit-o, dupa cum spuneam, sa nu-l mai caute. Sa inchida site-urile de profil, sa nu mai citeasca nimic pe tema asta o perioada si apoi sa-si lase sufletul sa scrie, cu propriile cuvinte, despre subiectul respectiv. Astfel, cuvintele vor veni din suflet si, in loc sa umplem paginile cu cuvintele altora, le umplem cu trairile noastre.
Discutia cu ea m-a facut sa gandesc mai in profunzime si sunt din ce in ce mai convinsa de faptul ca nu ai nevoie de citate exacte, pentru ca ele nu sunt altceva decat trairi ale altor persoane si impresii ale altora care doar rezoneaza cu ceea ce simtim si traim noi. Daca ne vom baza la nesfarsit pe citate (pentru ca in ultima vreme am observat ca se poarta acest lucru), nu vom face nimic altceva decat sa copiem si sa tesem povestiri pe marginea a ceea ce au crezut altii de cuviinta sa impartaseasca lumii. Si astfel, nu vom mai aduce 100% aport personal, ci mult mai putin. Uneori chiar infinit mai putin. Este pacat sa ne inabusim pe noi insine in favoarea altora. Este pacat sa nu lasam sa se vada adevarata noastra fiinta. Poate e un fel de a ne proteja de ceilalti. Dar la ce ne foloseste, cand putem atat de bine sa avem o voce proprie si mai ales cand avem atatea ganduri frumoase pe care le putem impartasi. Da, e imposibil sa nu facem referire la cei din jur, dar asta nu inseamna ca trebuie sa facem asta de fiecare data. Stiu foarte bine ca prietena mea intelege perfect acest lucru si il practica, iar asta e un motiv in plus sa ii apreciez munca si dedicarea. Ceea ce vreau eu sa spun este ca toti putem si avem o oarecare datorie sa facem acest lucru. Si nu ma refer aici la o datorie fata de altii, ci la ceea ce ne datoram noua insine, ca oameni creati si creatori la randul nostru. Pentru ca, fie ca ne place, fie ca nu, prin tot ceea ce facem, creem, modificam si uneori chiar distrugem. Suntem niste mici Shiva umblatori prin lume, doar ca nu vrem sa acceptam.
Cum sa ne definim ca oameni, daca nu reusim sa ne vedem asa cum suntem, in forma noastra cea mai pura, daca ne inabusim credintele, trairile, ideile si sentimentele? Cum sa ne priveasca cei din jur, daca noi nu o putem face in modul cel mai pur cu putinta? Daca ne ascundem si de noi insine, cum ar putea sa ne descopere ceilalti? Oare chiar atat de indoctrinati suntem incat sa nu fim in stare sa ne mai recunoastem? Sau doar suntem satui de a fi criticati si judecati, astfel incat renuntam la a fi noi insine si ne transformam in masti?
Am un coleg la care tin enorm si de la care am invatat multe. Iar el, ca majoritatea oamenilor, si-a creat un scut la care renunta extrem de rar si numai fata de anumite persoane. Ma consider mai mult decat norocoasa ca ma numar printre cei privilegiati. Am avut de cateva ori ocazia sa mi se dezvaluie cum o face rare ori si am descoperit un suflet extraordinar. Am descoperit ca sub masca de om pragmatic, care stie foarte bine ce vrea, se ascunde un suflet pur, copilaros si in cautare de dragoste neconditionata si care sare imediat sa-i ajute pe cei din jur fara sa ceara nimic in schimb. Dar, ce te faci ca a avut parte de cateva trante, iar acum nu mai vrea sub nicio forma sa renunte la scut mai mult de cateva minute o data la cine stie cata vreme. Si a devenit atat de sensibil incat este afectat de cele mai mici gesturi sau vorbe care de cele mai multe ori nu sunt rostite cu rea vointa. Zilele trecute, auzind o colega certandu-se cu cineva la telefon, a intrebat-o daca e totul in regula si poate sa ajute cu ceva. La raspunsul sec “e personal”, el a concluzionat: “sunt un dobitoc. Ma bag aiurea in vorba. Ar trebui sa nu-mi mai pese deloc”.
Asta se intampla cu majoritatea oamnilor. Am devenit atat de sensibili la parerile celor din jur, incat daca ne descoperim in fata celorlalti ne simtim extrem de vulnerabili si nedreptatiti. Dar nu trebuie sa fie asa. Suntem oameni cu idei si convingeri proprii si nu ar trebui sa ne temem sa le exprimam in public. Nimeni nu are dreptul sa ne judece, la fel cum nici noi nu avem dreptul sa judecam. Totul poate fi extrem de simplu, pentru ca viata poate fi inteleasa in adevarata ei esenta prin dialog si impartasirea experientelor. Si cum sa implinim acest lucru daca nu-I lasam pe ceilalti sa vorbeasca, daca nu ne oprim sa ascultam, daca sarim la concluzii fara sa aflam intreaga poveste din spatele lor?
Right :)
RăspundețiȘtergereDeci sunt perfect de acord, o vorba, un articol, orice vine din sufletul nostru, asa cum e, profund, banal, copilaresc... are o cu totul alta valoare.
Citim, nu zic sa nu citim, dar apoi e bine sa trecem totul prin filtrul nostru si sa invatam sa ne exprimam asa cum suntem.
La treaba cu judecata, as spune altfel... oricine are dreptul sa ne judece... parerea fiecaruia... noi suntem cei care nu trebuie sa fim afectati negativ de judecata celorlalti, sa avem mai multa incredere in noi si sa lasam lumea sa isi exprime orice parere, ramanand impacati cu noi insine :)... nu putem cere celorlalti sa se schimbe, dar ne putem schimba noi :)
Te pup.
Mai vb :)