“Nu credeam sa-nvat a muri vreodata… “ – Oda in metru antic, Mihai Eminescu
In aceste zile am auzit extrem de multe lucruri despre Adrian Paunescu – un poet extraordinar, dar mai intai de toate om. Ce am observat in aceasta perioada? Exact ceea ce se intampla de fiecare data cand moare cineva cunoscut: apreciem omul de abia cand nu il mai vedem in acest plan al existentei. Au fost voci care l-au ponegrit chiar si acum, oameni care nu au facut nici macar o cincime din ce a realizat el, dar care se considera indreptatiti sa-si exprime parerea proasta pe care o au despre acest om. Ca a fost comunist. Asa, si? Toti politicienii de azi l-au slavit pe Ceausescu, pentru a le fi lor bine, iar dupa ’89 au pozat drept anti-comunisti. Cati dintre ei au avut curajul in acei ani sa scrie poezii sau articole, sau orice altceva prin care sa atace comunismul, subtil sau nu? Cati au indraznit sa recite in public poezii interzise? Cati? Si cati dintre ei au dat dovada de sensibilitate si iubire fata de aproapele lor atunci si acum? Si totusi, de ce ne mai mira ca nici macar in moarte nu ii lasa pe oameni sa se odihneasca in pace?
Cand o sa invatam sa-i respectam pe cei de langa noi, chiar daca au pareri diferite fata de ale noastre? Cand o sa fim dispusi sa ne deschidem mintile, inimile si sufletele fata de cei din jur, marind astfel sansele acestei lumi de a deveni mai buna, mai infloritoare si mai luminoasa? Ne pricepem de minune sa-i marginalizam pe altii, fara sa ne dam seama ca ne taiem singuri craca de sub picioare, ca in felul acesta ne afundam din ce in ce mai mult in mocirla pe care ar trebui s-o invingem.
Plang si nu stiu daca il plang pe omul Adrian Paunescu, pe poetul Adrian Paunescu, neamul acesta pe care el l-a iubit enorm si care nu a stiut sa-l aprecieze pe omul care l-a cantat la nesfarsit, sau daca ma plang pe mine, care nu am facut nimic sa ii ajut pe cei din jurul meu. Nu stiu sa raspund la aceasta dilema. Stiu doar ca sunt cuprinsa de jale. Poate am inteles ca ni s-a transmis un mesaj prin moartea unui poet. Dar oare am inteles si care era mesajul? Oare voi intelege vreodata? Poate ca de aceea plang… nu stiu…
Stiu doar ca atunci cand ai langa tine un om care e in stare sa-ti scrie in cateva minute o poezie de cateva strofe, pornind de la un mic cutremur, dar ajungand la un mesaj cutremurator legat de realitatea inconjuratoare, pe omul acela trebuie sa-l apreciezi si sa-i multumesti ca traieste, nu sa-l batjocoresti. Avem printre noi atatia experti in limbaj de lemn. De ce alegem in continuare sa-i urmam pe aceia, in loc sa-i apreciem pe cei care sunt capabili sa-si exprime trairile interioare si sa le impartaseasca cu cei din jur, tragand in acelasi timp semnale de alarma?
In acest ceas de seara, nu mai pot decat sa spun: odihneste-te in pace si lumina, Adrian Paunescu, eu iti transmit din dragostea mea… Dumnezeu sa te aiba in paza. Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu