“Sunt aici”. Sunt cuvinte ce-mi vin deseori in minte. Culmea este ca sufar daca nu sunt observata, dar ma rusinez si ma panichez daca ma baga cineva in seama. Unii ar spune ca gandesc prea mult. Altii ca nu stiu ce vreau. Eu nu stiu ce sa spun. Poate ca nu ma cunosc atat de bine pe cat ar trebui. Sau poate ca ma ascund chiar si de mine insami. Mi-ar placea totusi sa stiu motivul pentru care reactionez asa (sunt sigura ca este ceva atat de simplu si de banal si pe care multi l-ar considera pueril… poate ca si eu l-as considera la fel daca l-as constientiza). Ramane insa intrebarea: si daca aflu motivul, ce-o sa se intample? Ce-o sa se schimbe? O sa fac ceva sa schimb lucrurile, sa ma schimb pe mine insami, sau o sa ma complac in continuare in situatia asta? La urma urmei, doar m-am obisnuit asa… mi-ar fi mult mai simplu sa merg pe aceeasi cale, doar am dus-o destul de bine pana acum, nu? Da, dar as fi fericita, as fi implinita, as simti ca traiesc si ca viata mea are un sens pe lumea asta? In mod sigur, nu! Doar as baga capul cat mai adanc in nisip, ca strutul, si m-as ascunde, atata tot. Ce pot spune cu certitudine, e ca viata mea s-a schimbat in bine in momentul in care am ascultat ce mi-a spus Ioana si am acceptat sa ies din carapacea pe care mi-o formasem. Atunci am inceput sa traiesc, atunci am inceput sa scot capul in lume si sa ma simt bine cu mine insami si in compania celor din jur. Atunci am realizat ca nu lumea era impotriva mea, ci eu ma luptam cu mine insami si, ca sa vezi, pierdeam! Si totusi, se pare ca mai am praguri de trecut. Dar, in definitiv, asta se intampla de-a lungul intregii noastre vieti, asta se intampla cu noi toti: avem urcusuri si coborasuri, avem praguri de trecut, insa avem si campii elizee cat vedem cu ochii. Ideea e sa-i si deschidem si sa vedem ce e in jur, sa vedem frumusetile care ne inconjoara si pe care le creem la fiecare pas. Caci, credem sau nu, acceptam sau nu, suntem creati si creem la randul nostru. Bun, si daca stiu si constientizez aceste lucruri, de ce am senzatia permanenta ca-mi scapa ceva, ca totul e atat de aproape, aproape tangibil si totusi atat de departe, incat nu-l poti nici macar zari? Despre ce vorbesc? Ce este “lucrul” acesta atat de sublim incat nu poate fi vazut, nu poate fi pipait, nu poate fi recunoscut? Ce-mi scapa?...
“Ce vrei?” - cuvinte ce revin obsesiv, cu care ma trezesc dimineata in gand. Cred ca e o intrebare prost adresata, sau pe care o percep eu gresit. Uneori am senzatia ca am un interlocutor, pe care nu reusesc sa-l vizualizez, dar sigur e altul decat eu insami. Dar, de fapt, ar trebui sa ma uit in oglinda si sa ma intreb pe mine “ce vrei?”, nu pe altcineva. Mi se pare insa uimitor cum doua cuvinte reusesc sa starneasca atata nedumerire. Pentru ca, indiferent de situatie, indiferent de “interlocutor”, nu reusesc sa aflu niciodata raspunsul. E o nedumerire generala, ca si cum as lua pe toata lumea prin surprindere, ca un extemporal la scoala, cu un subiect absurd si enervant de simplu: “care e titlul lectiei de azi?”. Panica maxima, nimeni nu stie, desi toata lumea l-a citit cel putin o data, dar in momentul acela nimeni nu si-l mai aduce aminte… si, totusi, e atat de la indemana, atat de aproape, e acolo… cum de nu-l stiu, cum de nu pot raspunde la intrebarea asta? Ce-mi scapa?...
Mi se pare ca e o adevarata arta sa lasi lucrurile neterminate, iar eu cred ca sunt deja artista emerita a poporului pe tema asta. Am senzatia si uneori certitudinea ca las lucrurile neterminate. Le incep, ma entuziasmez, apoi le las balta. Ba ma plictisesc de ele, ba imi piere cheful, ba mi se pare ca ma repet in actiuni si activitati, ba mi se par toate cele de prea multa durata si ma gandesc “mdaaaa… acum e ok, dar daca n-o sa-mi mai placa mai tarziu?”… si se duce totul de rapa, pe apa sambetei etc. Apoi iar ma apuca zelul. Am ceva impotriva planurilor pe termen lung. La mine functioneaza cel mai bine varianta “keep it short & simple”. Totusi, daca aveti la indemana situatii complicate, puteti sa va bazati pe mine, daca sunt in toane bune, pot sa desfac firul in 15000, fara nici cea mai mica problema. Iubeeeesc puzzle-urile. Dati-mi-le incalcite, ca vi le desfac, nicio problema. Explicati-ma voi mie, va rog, pentru ca in acest moment eu nu stiu ce sa spun despre mine. Da, imi place ca sunt complicata. Mi se pare foarte bine si util ca sunt asa de complexa si ca pot sa fac fata atat de multor situatii. Dar… ce-mi scapa?... mereu imi ramane o piesa din puzzle p-afara, alteori nu gasesc cateva piese si raman cu goluri in imaginea de ansamblu… deci, ce-mi scapa?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu