Biancoluna comment_25.06.2011

Coerent sau incoerent, draga mea Biancoluna, ai spus niste adevaruri extraordinare si atat de evidente incat lumea nu le mai percepe la adevarata lor valoare. Da, cred cu tarie ca suntem fiinte de iubire, dar nu numai atat. Suntem lumina si iubire. Depinde numai de noi cum vom evolua si cum alegem sa ne transformam. E adevarat ca ce e in jurul nostru ne influenteaza permanent si e de ajuns sa fim prinsi intr-un moment de slabiciune pentru a cadea in extrema cealalta, a ne abandona pe noi insine indoielii, intunericului si urii. Si totusi, eu am incredere in potentialul nostru, al omenirii. Stiu ca la un moment dat (mai devreme sau mai tarziu) ne vom trezi din rutina si ne vom da seama de adevarata noastra menire si de ceea ce putem face pentru a ne salva pe noi insine si pe cei din jurul nostru.

Dupa cum spuneati si voi, Flipi si Biancoluna, traim intr-un mediu dominat de ratiune. Foarte multi oameni considera asta ca fiind evolutie, insa am pierdut din vedere cat de mult ne limiteaza. Dezvoltandu-ne intelectul, ne-am marginalizat experientele extrasenzoriale, le-am ingramadit intr-un colt si am uitat de ele. Si totusi, ele sunt cele care ne descatuseaza, ele sunt cele care ne pot defini ca oameni mai mult decat o face intelectul. Nu spun sa ignoram ratiunea, spun doar ca pot coexista si se pot intelege atat de bine, incat putem atinge un nivel de intelegere mult superior celui actual. Trebuie doar sa lasam sa se manifeste atat intelectul, cat si sufletul, simtirea, extrasenzorialul. Fiecare are rolul propriu, fiecare are menirea sa si e pacat sa renuntam la oricare din ele. Numai noi avem de pierdut daca facem asta.

Ziceai ca nu pretinzi ca poti intelege Creatia – corect, niciunul dintre noi nu cred ca o poate percepe la adevarata ei valoare. Totusi, nu trebuie sa uitam ca si noi, in viata de zi cu zi, creem. Suntem mici creatori, doar ca trebuie sa fim constienti de faptul ca trebuie sa punem atat suflet, cat si ratiune in ceea ce facem, pentru a crea ceva functional si durabil.

In plus, cred ca nu e constructiv doar sa ne comparam cu cei din jur, ci ar fi extraordinar sa putem invata din tot ceea ce vedem in jurul nostru si, nu sa judecam, pt ca nu cred ca avem acest drept, ci sa deprindem ce e folositor pentru a putea duce Creatia mai departe. Sa reinvatam sa admiram o floare, sa ne oprim din nebunia zilnica si sa ne aruncam o privire spre cer, sa zambim cand trece un fluture pe langa noi. Sunt lucruri marunte, care vreme de veacuri ne-au spus povesti adevarate, ne-au dus in alte dimensiuni ale umanitatii si ne-au invatat despre lucruri pe care noi insine le ascundem de noi. Am ajuns intr-un asa nivel de “evolutie” incat aceasta ne loveste peste fata, iar noi nici macar nu o mai bagam in seama, nici macar nu mai suntem in stare sa o recunoastem, ca sa nu mai spun ca am devenit sceptici fata de ceea ce implica simturile, daca nu chiar ca suntem incercati de frica. Stiti cum e, cine nu cunoaste istoria, e obligat sa o repete. Ce-ar fi sa ne reamintim ceea ce-am fost pentru a putea deveni si mai buni, pentru a putea evolua si mai mult din toate punctele de vedere? Stiu ca putem. Si mai stiu ca ne e atat de la indeamana, incat nici nu ne dam seama. De ce oare? Pentru ca suntem inchistati in rutina si in ceea ce numim confort, incat refuzam orice altceva care nu se incadreaza in “standardele” actuale. Ar fi cazul sa ne cam trezim, nu credeti? :)

03.05.2011

Mi-am sfatuit la un moment dat o buna prietena, cand spunea ca nu reusea sa gaseasca un citat anume pe care il cauta si pe marginea caruia sa-si scrie parerile si impresiile, am sfatuit-o, dupa cum spuneam, sa nu-l mai caute. Sa inchida site-urile de profil, sa nu mai citeasca nimic pe tema asta o perioada si apoi sa-si lase sufletul sa scrie, cu propriile cuvinte, despre subiectul respectiv. Astfel, cuvintele vor veni din suflet si, in loc sa umplem paginile cu cuvintele altora, le umplem cu trairile noastre.

Discutia cu ea m-a facut sa gandesc mai in profunzime si sunt din ce in ce mai convinsa de faptul ca nu ai nevoie de citate exacte, pentru ca ele nu sunt altceva decat trairi ale altor persoane si impresii ale altora care doar rezoneaza cu ceea ce simtim si traim noi. Daca ne vom baza la nesfarsit pe citate (pentru ca in ultima vreme am observat ca se poarta acest lucru), nu vom face nimic altceva decat sa copiem si sa tesem povestiri pe marginea a ceea ce au crezut altii de cuviinta sa impartaseasca lumii. Si astfel, nu vom mai aduce 100% aport personal, ci mult mai putin. Uneori chiar infinit mai putin. Este pacat sa ne inabusim pe noi insine in favoarea altora. Este pacat sa nu lasam sa se vada adevarata noastra fiinta. Poate e un fel de a ne proteja de ceilalti. Dar la ce ne foloseste, cand putem atat de bine sa avem o voce proprie si mai ales cand avem atatea ganduri frumoase pe care le putem impartasi. Da, e imposibil sa nu facem referire la cei din jur, dar asta nu inseamna ca trebuie sa facem asta de fiecare data. Stiu foarte bine ca prietena mea intelege perfect acest lucru si il practica, iar asta e un motiv in plus sa ii apreciez munca si dedicarea. Ceea ce vreau eu sa spun este ca toti putem si avem o oarecare datorie sa facem acest lucru. Si nu ma refer aici la o datorie fata de altii, ci la ceea ce ne datoram noua insine, ca oameni creati si creatori la randul nostru. Pentru ca, fie ca ne place, fie ca nu, prin tot ceea ce facem, creem, modificam si uneori chiar distrugem. Suntem niste mici Shiva umblatori prin lume, doar ca nu vrem sa acceptam.

Cum sa ne definim ca oameni, daca nu reusim sa ne vedem asa cum suntem, in forma noastra cea mai pura, daca ne inabusim credintele, trairile, ideile si sentimentele? Cum sa ne priveasca cei din jur, daca noi nu o putem face in modul cel mai pur cu putinta? Daca ne ascundem si de noi insine, cum ar putea sa ne descopere ceilalti? Oare chiar atat de indoctrinati suntem incat sa nu fim in stare sa ne mai recunoastem? Sau doar suntem satui de a fi criticati si judecati, astfel incat renuntam la a fi noi insine si ne transformam in masti?

Am un coleg la care tin enorm si de la care am invatat multe. Iar el, ca majoritatea oamenilor, si-a creat un scut la care renunta extrem de rar si numai fata de anumite persoane. Ma consider mai mult decat norocoasa ca ma numar printre cei privilegiati. Am avut de cateva ori ocazia sa mi se dezvaluie cum o face rare ori si am descoperit un suflet extraordinar. Am descoperit ca sub masca de om pragmatic, care stie foarte bine ce vrea, se ascunde un suflet pur, copilaros si in cautare de dragoste neconditionata si care sare imediat sa-i ajute pe cei din jur fara sa ceara nimic in schimb. Dar, ce te faci ca a avut parte de cateva trante, iar acum nu mai vrea sub nicio forma sa renunte la scut mai mult de cateva minute o data la cine stie cata vreme. Si a devenit atat de sensibil incat este afectat de cele mai mici gesturi sau vorbe care de cele mai multe ori nu sunt rostite cu rea vointa. Zilele trecute, auzind o colega certandu-se cu cineva la telefon, a intrebat-o daca e totul in regula si poate sa ajute cu ceva. La raspunsul sec “e personal”, el a concluzionat: “sunt un dobitoc. Ma bag aiurea in vorba. Ar trebui sa nu-mi mai pese deloc”.

Asta se intampla cu majoritatea oamnilor. Am devenit atat de sensibili la parerile celor din jur, incat daca ne descoperim in fata celorlalti ne simtim extrem de vulnerabili si nedreptatiti. Dar nu trebuie sa fie asa. Suntem oameni cu idei si convingeri proprii si nu ar trebui sa ne temem sa le exprimam in public. Nimeni nu are dreptul sa ne judece, la fel cum nici noi nu avem dreptul sa judecam. Totul poate fi extrem de simplu, pentru ca viata poate fi inteleasa in adevarata ei esenta prin dialog si impartasirea experientelor. Si cum sa implinim acest lucru daca nu-I lasam pe ceilalti sa vorbeasca, daca nu ne oprim sa ascultam, daca sarim la concluzii fara sa aflam intreaga poveste din spatele lor?

the truth is out there_25.04,2011

Ok, cine stie sa-mi spuna ce este adevarul? Care e definitia adevarului si, mai ales, care e definitia adevarului istoric si religios? Cum putem hotari ca ceea ce a ajuns pana la noi este purul adevar si e ceea ce ar trebui sa credem fara sa punem nimic la indoiala? Cum putem sa citim doua texte scrise acum 3.000, sau 2.000, sau 500 de ani si sa spunem cu certitudine: asta e cel corect si adevarat, iar celelalte sunt o minciuna? Cum putem sti, fara urma de indoiala, ca ceea ce au ales sfintii parinti ai Bisericii este corect si este singurul adevar care putea fi acceptat de-a lungul secolelor? Oare nu cadem in cealalta extrema, cea in care ne lasam orbiti de credinta si de invataminte stravechi si suntem atat de dispusi sa urmam calea aceasta batatorita, incat nu mai vrem sa ne abatem de la ea, pentru simplul fapt ca asa ne este mai comod? Cred ca am evoluat indeajuns de mult incat sa nu mai aplicam sintagma “crede si nu cerceta”. Cred ca a sosit momentul sa ne punem intrebari, sa acceptam ca sunt si alte variante ale aceleiasi povesti, ca sunt si alte fete ale aceluiasi om, ca sunt si alte detalii ale aceleiasi religii si ca, desi nu sunt acceptate de Biserica, asta nu le face mai putin reale, mai putin plauzibile, mai putin adevarate. Sunt convinsa ca in contextul socio-politic in care s-au stabilit canoanele si textele oficiale ale Bibliei, aceasta era cea mai buna varianta ce putea asigura dainuirea noii religii peste secole. Desigur, s-au facut compromisuri, s-au ascuns detalii, au fost denigrate personaje, s-au inventat actiuni, s-a renuntat la altele, s-au distrus carti vechi ce contineau altceva decat s-a stabilit sa fie textul oficial al Cartii. Si toate acestea s-au intamplat… din ce cauza? Daca ar fi sa gandesc cu mintea unui om de afaceri, as zice ca cineva trebuie sa fi avut ceva de castigat din toata treaba asta. Dar ce anume? Ce sa fi fost atat de pretios incat sa se fi ajuns la situatia asta. In definitiv, au murit oameni pentru aceasta noua credinta. Au fost oameni care si-au dat viata pentru ceea ce credeau. Si ajung la ce intrebam mai devreme: pentru ce au murit? Pentru ceea ce stim noi acum, sau pentru ceea ce stiau ei atunci? Ce schimbari au suferit invatamintele de-a lungul timpului? Oare, daca ar fi sa reinvie un martir de la inceputul secolului al II-lea, de exemplu, si sa aiba mintea intacta, sa stie exact ce propovaduiau cei ce-L cunoscusera pe Iisus, oare ce adevaruri ne va spune el? Oare ar mai corespunde ceva ce ceea ce stim noi azi? Or fi aceleasi idei de baza, sau mesajul se schimba pe ici pe colo, prin punctele esentiale?

Dupa parerea mea, exista un singur adevar suprem care trebuie luat in seama, adevar ce este specific tuturor religiilor existente in prezent: iubirea. O putem interpreta in fel si chip – iubirea de aproapele, iubirea de parinti, de frati, de surori, de rude, de necunoscuti, de omenire, de animale, de plante, de absolut orice. Intr-un cuvant, iubirea. Culmea e ca a fost nevoie de mii de pagini care sa ne arate acest lucru si noi tot n-am priceput pe deplin. Totusi, eu am sperante. Simt ca s-a ajuns intr-un moment in care lumea a ineput sa realizeze acest lucru, insa inca mai suntem incarcerati in credinte si obiceiuri vechi, care spun totul pe ocolite, astfel incat nu mai reusim sa vedem intotdeauna mesajul de baza, mesajul original. Ratam esentialul.

ce-mi scapa?_14.04.2011

“Sunt aici”. Sunt cuvinte ce-mi vin deseori in minte. Culmea este ca sufar daca nu sunt observata, dar ma rusinez si ma panichez daca ma baga cineva in seama. Unii ar spune ca gandesc prea mult. Altii ca nu stiu ce vreau. Eu nu stiu ce sa spun. Poate ca nu ma cunosc atat de bine pe cat ar trebui. Sau poate ca ma ascund chiar si de mine insami. Mi-ar placea totusi sa stiu motivul pentru care reactionez asa (sunt sigura ca este ceva atat de simplu si de banal si pe care multi l-ar considera pueril… poate ca si eu l-as considera la fel daca l-as constientiza). Ramane insa intrebarea: si daca aflu motivul, ce-o sa se intample? Ce-o sa se schimbe? O sa fac ceva sa schimb lucrurile, sa ma schimb pe mine insami, sau o sa ma complac in continuare in situatia asta? La urma urmei, doar m-am obisnuit asa… mi-ar fi mult mai simplu sa merg pe aceeasi cale, doar am dus-o destul de bine pana acum, nu? Da, dar as fi fericita, as fi implinita, as simti ca traiesc si ca viata mea are un sens pe lumea asta? In mod sigur, nu! Doar as baga capul cat mai adanc in nisip, ca strutul, si m-as ascunde, atata tot. Ce pot spune cu certitudine, e ca viata mea s-a schimbat in bine in momentul in care am ascultat ce mi-a spus Ioana si am acceptat sa ies din carapacea pe care mi-o formasem. Atunci am inceput sa traiesc, atunci am inceput sa scot capul in lume si sa ma simt bine cu mine insami si in compania celor din jur. Atunci am realizat ca nu lumea era impotriva mea, ci eu ma luptam cu mine insami si, ca sa vezi, pierdeam! Si totusi, se pare ca mai am praguri de trecut. Dar, in definitiv, asta se intampla de-a lungul intregii noastre vieti, asta se intampla cu noi toti: avem urcusuri si coborasuri, avem praguri de trecut, insa avem si campii elizee cat vedem cu ochii. Ideea e sa-i si deschidem si sa vedem ce e in jur, sa vedem frumusetile care ne inconjoara si pe care le creem la fiecare pas. Caci, credem sau nu, acceptam sau nu, suntem creati si creem la randul nostru. Bun, si daca stiu si constientizez aceste lucruri, de ce am senzatia permanenta ca-mi scapa ceva, ca totul e atat de aproape, aproape tangibil si totusi atat de departe, incat nu-l poti nici macar zari? Despre ce vorbesc? Ce este “lucrul” acesta atat de sublim incat nu poate fi vazut, nu poate fi pipait, nu poate fi recunoscut? Ce-mi scapa?...

“Ce vrei?” - cuvinte ce revin obsesiv, cu care ma trezesc dimineata in gand. Cred ca e o intrebare prost adresata, sau pe care o percep eu gresit. Uneori am senzatia ca am un interlocutor, pe care nu reusesc sa-l vizualizez, dar sigur e altul decat eu insami. Dar, de fapt, ar trebui sa ma uit in oglinda si sa ma intreb pe mine “ce vrei?”, nu pe altcineva. Mi se pare insa uimitor cum doua cuvinte reusesc sa starneasca atata nedumerire. Pentru ca, indiferent de situatie, indiferent de “interlocutor”, nu reusesc sa aflu niciodata raspunsul. E o nedumerire generala, ca si cum as lua pe toata lumea prin surprindere, ca un extemporal la scoala, cu un subiect absurd si enervant de simplu: “care e titlul lectiei de azi?”. Panica maxima, nimeni nu stie, desi toata lumea l-a citit cel putin o data, dar in momentul acela nimeni nu si-l mai aduce aminte… si, totusi, e atat de la indemana, atat de aproape, e acolo… cum de nu-l stiu, cum de nu pot raspunde la intrebarea asta? Ce-mi scapa?...

Mi se pare ca e o adevarata arta sa lasi lucrurile neterminate, iar eu cred ca sunt deja artista emerita a poporului pe tema asta. Am senzatia si uneori certitudinea ca las lucrurile neterminate. Le incep, ma entuziasmez, apoi le las balta. Ba ma plictisesc de ele, ba imi piere cheful, ba mi se pare ca ma repet in actiuni si activitati, ba mi se par toate cele de prea multa durata si ma gandesc “mdaaaa… acum e ok, dar daca n-o sa-mi mai placa mai tarziu?”… si se duce totul de rapa, pe apa sambetei etc. Apoi iar ma apuca zelul. Am ceva impotriva planurilor pe termen lung. La mine functioneaza cel mai bine varianta “keep it short & simple”. Totusi, daca aveti la indemana situatii complicate, puteti sa va bazati pe mine, daca sunt in toane bune, pot sa desfac firul in 15000, fara nici cea mai mica problema. Iubeeeesc puzzle-urile. Dati-mi-le incalcite, ca vi le desfac, nicio problema. Explicati-ma voi mie, va rog, pentru ca in acest moment eu nu stiu ce sa spun despre mine. Da, imi place ca sunt complicata. Mi se pare foarte bine si util ca sunt asa de complexa si ca pot sa fac fata atat de multor situatii. Dar… ce-mi scapa?... mereu imi ramane o piesa din puzzle p-afara, alteori nu gasesc cateva piese si raman cu goluri in imaginea de ansamblu… deci, ce-mi scapa?...

intrebari_09.04.2011

Nu stiu despre voi, dar eu nu ma simt deloc speciala. Da, vad anumite lucruri, nu neaparat din sfera/dimensiunea aceasta. Da, am un alt fel de abordare a lumii inconjuratoare, mod care nu e intotdeauna pe aceeasi lungime de unda cu al celorlalti. Totusi sunt de parere ca toata lumea poate sa faca si sa vada o gramada de lucruri pe care si le-a reprimat de-a lungul timpului. Nu stiu daca am mai scris pe aceasta tema, dar stiu ca m-am mai gandit la ea si revine obsesiv in mintea mea. E ca si cum as incerca sa-i fac pe cei din jur sa inteleaga ca nu exista un singur plan al existentei, ci mai multe, infinit mai multe, care sunt acolo si asteapta doar sa fie bagate in seama. Oare cati dintre noi isi dau seama ce puteri zac in noi? Oare cati dintre noi vad potentialul pe care il purtam in sufletul nostru? Oare cati dintre noi sunt constienti de propria existenta? Oare cati dintre noi sunt constienti de planul divin, de mesajul pe care il purtam in si cu noi si pe care il transmitem in fiece minut, chiar si cand cumparam un ziar, chiar si cand mergem la piata si cu atat mai mult atunci cand ne intalnim cu persoane dragi noua, cu oameni la care tinem, oameni pe care ii iubim? Oare cati dintre noi stiu cine sunt cu adevarat si ce au de facut pe lumea aceasta? Cati oameni trebuie sa ajutam ca sa ne ridicam pragul spiritual? Cati oameni trebuie sa iubim ca sa fim iubiti la randul nostru? De cati oameni trebuie sa ne lasam iubiti ca sa putem iubi? Sunt demne de luat in calcul aceste variabile, sau trebuie doar sa deschidem ochii, sa privim in jur si sa constientizam, apoi sa spunem: “acestea sunt detalii. Eu deja sunt iubire, asa m-am nascut. Eu sunt deja lumina, asa am fost creata. Cum de am fost oarba pana acum? Cum de n-am vazut minunile care ma inconjoara? Cum de m-am lasat amagita? Cum de n-am strigat in cele 4 zari – iata-ma! M-am trezit, pot sa vad, pot sa iubesc, pot sa fiu eu insami din nou!”