Il intrebam azi pe tata unde este biserica Boteanu, unde a fost depus pentru putina vreme trupul lui Adrian Paunescu. Dupa ce mi-a explicat, am ajuns la concluzia ca nu de mult am trecut pe langa ea, ducandu-ma si intorcandu-ma de la un client. Am vrut sa ma opresc sa aprind o lumanare, apoi am vazut ca era in renovare. Si totusi, usa era deschisa. Si nu am intrat, mi-am zis ca sunt in timpul serviciului si trebuie sa ma intorc la birou. Ce ar mai fi contat cateva minute, cat ar fi putut sa-mi ia sa aprind o lumanare si sa ma rog un pic pentru lumina? Dar a intervenit din nou ideea mea prosteasca de a nu amesteca lucrurile, sa nu cumva sa-mi indepartez atentia de la indatoririle mele zilnice de om corporatist. Cand o sa invat sa vad semnele, sa invat sa le citesc, sa le interpretez si sa le urmez? Sunt de parere ca sunt o persoana deschisa la ceea ce se intampla in jur. Dar una este sa fii deschis si sa accepti anumite lucruri si alta este sa le incorporezi in viata de zi cu zi. Acest din urma fapt necesita un curaj mult mai mare si o constientizare de sine mai profunda. Sunt oare indeauns de curajoasa? Ma cunosc indeajuns de bine? Sunt oare pregatita sa vad, sa accept adevarul si sa-l spun mai departe? Cateodata cred ca nu, pentru ca imi repet la nesfarsit: nu vreau decat liniste. E tot ce-mi doresc: liniste! Si daca ma implic, mi-e frica sa nu stric aceasta stare de liniste pe care am cautat-o toata viata si pe care de abia am gasit-o. Am descoperit un echilibru pentru care sunt profund recunoscatoare si pe care nu veau sa-l pierd. Ma uit in oglinda si imi place ceea ce vad, dar nu stiu daca imi place doar suprafata sau chiar vad in strafundurile mele ceea ce incerc sa acopar si de fapt asta e ceea ce imi place la mine: substanta, aluatul din care sunt facuta.
In ultimele zile am simtit nevoia, disperata aproape, de a ma retrage undeva in singuratate, undeva unde sa ma pot gandi la ce am de facut in viitor, la calea care-mi este scrisa, la calea pe care ar trebui sa merg si pe care trebuie sa invat sa o accept. Am facut ceva in acest sens? Nu. De ce? Mereu inventez motive. Pentru ca nu am timp. Pentru ca mereu intervine cate ceva, ori nu am bani, ori sunt mai mult plecata, ori am ceva de rezolvat pe langa casa. Intotdeauna m-am pus pe plan secund, orice altceva e mai important decat persoana mea. De abia de curand am inceput sa ma descopar, insa am senzatia ca totul se misca atat de repede, incat nu am suficient timp de a reactiona, nu am suficient timp sa invat, sa vad cine sunt cu adevarat si ce am de facut cu timpul ce mi-a fost dat. Plus ca nu vreau nimic altceva in afara de liniste…
Pe de alta parte, m-am obisnuit ca tot ceea ce fac, sa fac singura si prin propriile mele puteri. Atunci cand am nevoie de ceva, mai intai ma zbat singura si sper sa decopere cineva ca am nevoie de ajutor si sa mi-l acorde din proprie initiativa, pentru ca eu nu sunt in stare sa-l cer. Mi se pare ca i-as impovara pe cei din jur daca as solicita un ajutor oricat de mic. Bine, daca e prea mic, imi spun ca n-am de ce sa-l cer, iar daca e prea mare, ma gandesc ca nu e de datoria nimanui sa ma ajute si ca trebuie sa ma descurc singura. Din cate am inteles, din cate mi-au spus bunele mele prietene si sora mea, e o perceptie total gresita, dar se pare ca nu ma pot dezbara de ea.
Ce simt acum? Ca am nevoie de ajutor. Il voi cere? Probabil ca nu. Pentru simplul motiv ca nu stiu ce sa cer. Ajutor legat de ce anume? Habar n-am. Stiu doar ca am ajuns intr-un moment in care nu mai stiu ce trebuie sa fac. M-am blocat. Ma bucur insa ca am ascultat sfatul Andreei si al lui Karyn de a ma apuca sa scriu. Ma ajuta mult si poate ca de asta am nevoie – asternandu-mi gandurile pe hartie e ca si cum m-as consulta cu cineva, si astfel ma ajut singura. Cum de nu m-am gandit la asta pana acum? Am avut la indemana toate uneltele posibile si nu le-am folosit… tot e bine ca am inteles acum. Se pare ca totusi invat, poate mai incet, dar invat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu