sarmi_septembrie 2010

Sincer, nu stiu cu ce sa incep. De cand m-am intors de la Sarmizegetusa am o mie de ganduri, un million de intrebari care au o logica anume cand le gandesc si pe care vreau sa le adresez unor oameni care sa-mi poata raspunde sau macar sa le pun pe hartie, dar cand ma regasesc in fata acelor oameni sau a foii goale, nu mai reusesc sa le enunt. Poate ar fi bine sa incep prin a povesti ce am trait acolo, ce am vazut. Dar oare voi reusi sa povestesc in mod coerent? Sa le insirui pur si simplu cu liniuta de la capat? Stiu doar atat: am invatat multe lucruri, mi s-au confirmat si mai multe, mi s-a demonstrat o data-n plus ca pot mai mult. Si atunci, de ce mi-e frica? Poate pentru ca am mai trecut prin asta si s-a sfarsit prost? Nu stiu. Stiu doar ca mi-e o frica terbila si ca, in ciuda faptului ca ma impotrivesc, sunt atrasa de anumite locuri si lucruri si practici. Stiu ca noaptea vad umbre si ca uneori mi-e frica sa ma duc la culcare, ca ma trezesc in toiul noptii si stiu ca nu sunt singura in camera si ma cuprinde frica. Mai stiu ca singurul mod de a scapa de umbre sunt rugaciunile pe care nu le-am mai spus de mult, dar care ma ajuta de fiecare data. Si mai stiu ca de cateva luni stau cu frica unui cutremur devastator si ca ma trezesc noaptea fiind convinsa ca s-a zgaltait pamantul. Ca am fost in vacanta pe o insula si, in ciuda cursurilor de inot pe care le-am frecventat timp de o luna si jumatate inainte de asta, mi-a fost o frica teribila de apa, de faptul ca o sa vina un val imens care o sa ma inece. Premonitie? Nebunie? Imaginatie abundenta? Sau amintiri de demult? Nu stiu si asta ma macina.

Sa va spun o poveste: a fost odata ca niciodata un grup de oameni care a pornit spre Sarmizegetusa cu mai multe masini, dar care s-au despartit la un moment dat pe drum. Ultima masina care a ajuns – aproape fara benzina, dar in siguranta si cu liniste si bucurie in suflet – a fost un matizache verde cu 3 oameni in el, doua femei si un barbat, ultimul mai agitat, iar celelalte doua entuziasmate. Si au mers zi de vara pana-n sara pana au ajuns pe un taram de vis, intr-o pagina rupta din povestile cu zane. S-au adapostit pe marginea unui rau, avand alaturi o pajiste si un pic mai incolo o padure. Au ajuns ceva mai tarziu decat ceilalti, dupa cum va spuneam, motiv pentru care nu au mai putut participa la intrunirea celorlalti, pentru a se bucura si a multumi cu totii ca au ajuns cu bine pe acele meleaguri. Dar au ajuns si asta a fost cel mai important lucru si au putut sa se bucure de liniste pe malul raului si sa multumeasca mamei pamant pentru tot. Nu ma voi lansa in presupuneri privind ce au trait si ce au simtit cei din jurul meu. Nu. Ce va voi relata in continuare sunt amintirile unei singure persoane din acel grup, amintirile si trairile mele.

Da, s-ar putea spune ca a fost un drum lung si obositor, dar, in momentul in care am ajuns, va spun sincer ca nu am mai simtit niciun fel de oboseala. Nu am inteles de ce ceilalti doi au simtit ca nu e cazul sa mergem la cetate, eu as fi pornit pe jos in secunda aceea. Oricum, e un loc in care am visat sa ajung de cand eram in liceu. Totusi, nu m-am impotrivit, pentru ca am stiut ca totul se intampla cu un motiv si am considerat ca poate nu era momentul si nu trebuia sa fiu la cetate in ziua aceea. Plus ca oricum mergeam a doua zi acolo. Asadar, ne-am asezat pe malul raului, pe iarba, in contact direct cu pamantul din care ne tragem si in care ne vom intoarce si, Doamne, ce experienta linistitoare si feerica a putut fi! In seara aceea, dupa ce s-au intors ceilalti, am avut sansa unica de a observa oameni deosebiti vorbind parca in alta limba, si totusi pe intelesul meu si as fi vrut sa nu se mai opreasca si sa-mi dea raspunsuri la intrebari demult uitate si pe care acum imi e teama sa le adresez si pentru care nu mai gasesc cuvinte. As fi vrut ca momentele acelea sa nu se mai termine… si totusi, erau oameni pe care-i vazusem atunci pentru prima data. Si totusi, parca ii cunosteam de-o vesnicie… m-am asezat intr-un colt retras si i-am observat in liniste, in mediul lor natural, savurand un porumb fiert. Ce putea fi mai frumos decat asta?

A doua zi… ei, bine, a doua zi… am pornit vitejeste spre cetate. Un drum pe care am considerat ca-l putem parcurge in maximum o ora, l-am parcurs cam in 2 ore si ceva. Si de-a lungul lui am intalnit o gramada de oameni. Mai intai, nici nu plecasem bine de la pensiune, n-am putut sa nu ma intreb cu ce se deplasau oamenii in vremuri de demult, pe timpul dacilor, de exemplu. Nici nu mi-am terminat bine gandul, ca din sens opus a aparut un om calare, imbracat ca un roman veritabil, cu mantie rosie, o statura impunatoare si cu un zambet satisfacut si usor sfidator pe buze. Am crezut ca a fost doar imaginatie, am ras in sinea mea si am pornit mai departe. Pe la jumatatea drumului, admirand peisajele absolut minunate, cu padurile de un verde intens pe care nu cred ca l-am mai vazut undeva, am prins cu coada ochiului cativa barbati cenusii imbracati in costume dacice albe-cenusii, mergand posomorati si uitandu-se suspiciosi la noi, indreptandu-se tot catre cetate si insotind o caruta. Din nou, am crezut ca fabulez si mi-am continuat conversatia cu buna mea prietena. Dupa cateva sute de metri, i-am vazut din nou, pe aceiasi barbati, luand-o usor inaintea noastra. Am clipit si in jurul nostru nu era nimeni. In acel moment, mi-am luat inima-n dinti si am zis : “mitzule, vad oameni”. Buna mea prietena a zambit si a zis: “normal ca vezi oameni, ce altceva sa vezi?”. I-am raspuns: “nu, vad oameni care nu sunt aici”. Si acela a fost inceputul… si, sa nu uit, tot dumul de la pensiune si pana la cetate am fost insotiti de un caine alb, care se oprea cand noi ne opream si ne astepta cand ramaneam in urma. Un caine pe care nu l-am mai vazut dupa ce am plecat de la cetate, locul lui fiind luat de un alt catel care venea tot de la pensiune, dar cu care ne-am trezit in mijlocul padurii, in timp ce ne indreptam spre Fetele Albe si care ne-a insotit pe drumul inapoi catre casa.

Trebuie neaparat sa va spun ca am fost carcotasa. Ca nu am inteles de ce tocmai persoana la care ma asteptam sa fie punctuala pentru a da un exemplu celorlalti (dupa parerea mea) era cea care intarzia in mod repetat. Am inteles in momentul in care am vazut ca a ajuns la doar 5-10 minute dupa noi, ca totul are un sens si ca programul stabilit de acea persoana a fost respectat si ca trebuia doar sa am incredere si rabdare. Asta trebuia sa exersez, asta era una din lectiile mele.

Da. Si am ajuns la Sarmizegetusa. Un loc mirific. Toti s-au indreptat spre altarele vechi, dar eu m-am simtit atrasa mai mult de ceea ce parea a fi ramasita unor coloane de piatra, inconjurate de pietris. Am stat un pic acolo, sprijinita de una dintre coloane, am inchis ochii si am vazut un vartej innegurat in care se aflau mai multi oameni – era ca o gaura neagra in care se vedeau fiinte de lumina. Nu a fost nici linistitor si nici inspaimantator, ci oarecum neutru, eu fiind doar observator, neluand parte la eveniment in niciun fel. Si nu stiu cum as putea sa-l descriu mai bine. Apoi a urmat momentul initierii. Cand am inceput sa meditez am observat un grup de oameni stand in fata mea un pic spre stanga, parand a fi foarte atenti la ce se intampla cu noi. A fost o perioada de liniste absoluta, de relaxare si de reuniune cu natura cum nu am mai trait de prea multe ori. Apoi socul intrebarii: “te cheama Maria, nu?”. “Da, sigur. Ba nu! Mirela-Maria! Dar de unde?…” Si apoi valul de intrebari pe care trebuia sa le pun ATUNCI si nicicand altcandva, semnul discret de “nu acum, mai incolo…”, iar eu, strigand in sinea mea si inghitindu-mi cuvintele “MAI INCOLO CAND? NU O SA MAI FIE TIMP!!! M-am trezit in mijlocul acestor evenimente si vreau sa stiu mai mult, trebuie sa aflu mai multe, trebuie sa-mi spuneti ACUM!!! Mai incolo nu o sa mai stiu ce sa intreb, mai tarziu nu o sa mai fie timp! Mereu o sa intervina altceva, stiu eu cum merg treburile astea, daca nu ti se raspunde atunci cand adresezi intrebarea, daca nu ti se ingaduie sa intrebi atunci cand vrei s-o faci, mai tarziu o sa fie inutil, o sa fie… prea tarziu… deci, MAI INCOLO CAND? NU O SA MAI FIE TIMP!!!” si nu a mai fost…

A urmat liniste, cu palcul de oameni cenusii urmarindu-ne curiosi de pe margine. Am mancat ceva, am respirat, am ales pietricele si ele ne-au ales pe noi la randul lor (da, de atunci caut acel tip de piatra care m-a fascinat pur si simplu si pe care trebuie s-o gasesc din nou). Apoi am pornit din nou la drum, cautand o alta cetate, mai plina de mister si mai ascunsa – Fetele Albe. Ne-am ridicat si am pornit, iar eu vorbeam cu buna mea prietena. Am atins-o pe umar si am vazut-o alaturi de alte doua femei mergand maiestuos intr-un templu din Egiptul antic si tinand ceva in maini, ceea ce am interpretat ca fiind ofrande. S-au uitat toate trei la mine, au trecut mai departe si s-au risipit in neant. Am zambit, si i-am povestit prietenei mele pe scurt, in doua cuvinte, cele vazute. Si acum ma uimeste linistea cu care am raspuns la ceea ce am vazut in acele zile. Totul mi s-a parut atat de natural, de parca asteptasem o viata intreaga acele momente, acele viziuni, sa ma intregeasca si sa ma faca sa inteleg. Din pacate, de atunci am mai avut foarte rar astfel de trairi si am senzatia ca ar fi trebuit sa fac mai mult pentru a le accentua, dar nu stiu ce si, in plus, cand am senzatia ca inteleg ce am de facut, o frica groaznica si inexplicabila pune stapanire pe mine, care ma face mica si tremuratoare intr-un colt. Am nevoie de cineva sa ma calauzeasca, sa fie alaturi de mine si sa ma tina de mana in timp ce invat. In acest moment ma simt extrem de singura, si ma tem ca daca incep sa actionez pe cont propriu o sa fac greseli care vor duce la niste rezultate “usor” dezastruoase.

Dar se pare ca ne-am abatut de la firul povestirii noastre. Asadar, dupa cum spuneam, ne-am asternut la drum si dupa ce am stabilit ca nu eram pe drumul care ducea la Fetele Albe, ne-am intors. Si, pe masura ce inaintam, eram din ce in ce mai storsi de puteri. Pana cand au aparut cativa din grupul nostru cu masinile, ne-am suit cu totii in masini si am ajus in cateva minute la indicatorul care ne arata poteca spre Fetele Albe. Si in acel moment, va spun sincer, parca am prins puteri noi, parca nici n-am fi fost obositi, parca atunci ne-am fi trezit din somn plini de energie! Am mers printr-o padure de copaci care aveau mii de ochi pe scoartele lor, printr-o portiune de padure uscata si in care era o liniste nefireasca si apoi am ajuns la Cetate. Liniste si freamat deopotriva. M-am asezat si am vazut o lupta intre oameni de acelasi neam, daci luptandu-se intre ei. Am incercat sa vad mai mult, dar nu am putut. Am primit un sfat sa ma asez intre doua pietre, pentru ca era un spirit foarte benefic acolo. Ei bine, pentru mine nu a fost. Mi-a provocat neliniste si discomfort, asa ca m-am mutat un pic mai incolo unde am gasit liniste si am putut medita. A sosit momentul plecarii si, in timp ce coboram, am vazut cu coada ochiului oameni cenusii, imbracati in vesminte dacice alb-cenusii, uitandu-se amenintator la noi in timp ce-si pregateau arcurile si sagetile. Stiti ce e ciudat, ca nu mi s-a parut nicio clipa ca ceea ce vad este nepotrivit sau aiurea. Totul mi s-a parut foarte natural si firesc. Dar, recunosc, in acel moment m-am simtit amenintata.

Mai tarziu in acea seara, ne-am asezat in curte si am meditat. Am adus multumire mamei pamant si a fost prima data cand m-am vazut pe mine ca fiinta de lumina si iubire. Zambeam, eram fericita si aduceam multumire. A fost un moment mai mult decat inaltator si care m-a marcat, pentru ca atunci am vazut ceea ce mi se spusese cu drag in urma cu ceva timp: “of, mitzule, daca te-ai vedea asa cum te vad eu…”. D-abia atunci am inteles la ce se referise buna mea prietena…

Apoi ne-am rugat pentru sufletele din acele locuri si ne-am rugat sa-si gaseasca linistea. Eu nu am vazut nimic in acele moment, dar ceea ce au descris unii din membrii grupului a corespuns in mare parte cu vartejul pe care il vazusem eu la cetatea Sarmizegetusa. Oare anticipasem ceea ce avea sa se intample mai tarziu? Oare vazusem un pic in viitor? Chiar am abilitatea aceasta (doar stiu ca mi s-a mai intamplat)? Atunci cum o pot folosi, cum o pot controla? Daca e asa, atunci mi-a fost data cu un scop. Care este acela? Care e scopul meu?

Apoi s-a petrecut unul dintre cele mai minunate lucruri posibile: ne-am concentrat, am meditat si cativa dintre noi L-au invocat pe El. Sincer va spun, L-am vazut pe Iisus trecand prin fata mea, desi nu ni se spusese cine anume va fi invocat. Se facuse referire la El ca la “cineva special” si atat. Am crezut din nou ca mi-a luat-o imaginatia la galop si ca toate astea sunt in mintea mea. Dar m-am relaxat si mi-am zis ca totusi chiar daca asta e doar imaginatie, senzatia aceea de liniste si bucurie nu are cum sa fie rea si m-am lasat purtata mai departe de ceea ce traiam. Apoi, dupa o vreme, a aparut din nou in fata mea si m-a binecuvantat. Am si acum imaginea aceea in minte, Il vad si acum materializandu-Se in fata mea si facand semnul Crucii, binecuvantandu-ma. Doamne, cata liniste! Si ce gust avea vinul cand am baut din nou din el – isi schimbase aroma, ca atunci cand este sfintit la biserica, sau ca la impartasanie. Am fost pe de o parte uimita, pe de alta linistita (bun, deci nu sunt dusa cu totul pe campii, ceea ce am vazut a fost real!), cand i-am auzit si pe ceilalti din grup relatand exact aceleasi lucruri.

A doua zi a sosit momentul sa plecam spre casa. Ne-am oprit la manastirea Prislop pentru un mic pelerinaj la mormantul parintelui Arsenie Boca. Dupa ce am trecut de poarta manastirii, am vazut doi monahi venind din sens opus si discutand intre ei. Nu stiu nici in ziua de azi cine erau. Stiu doar ca la fel de misterios cum au aparut, la fel de misterios s-au disipat in eter. Am mers mai departe, am luat lumanari si alte lucruri trebuincioase si ne-am indreptat catre mormantul Parintelui, care era inconjurat de flori albe. Pe drum spre mormant, a trebuit sa trecem pe langa o padurice, iar printre copaci am prins cu coada ochiului calugari imbracati in negru si inalti cat pomii, tinand bratele ridicate spre cer si cantand un imn de slava care si acum imi rasuna in urechi, dupa atata vreme. La mormant, am simtit anumite locuri mai pline de energie, nu am stiut sa-mi explic acest lucru, dar mi s-a spus ca acolo mai statea uneori spiritul Parintelui, ceea ce se intampla si in acel moment. Apoi a inceput sa cante o pasare intr-un fel dumnezeiesc de-a dreptul.

Ne-am indreptat apoi catre pestera Sfantului Ioan de la Prislop. Am intrat in pestera, m-am inchinat la icoane, am tras aer adanc in piept si am simtit de parca m-ar fi lovit cineva cu putere in mijlocul fruntii. Am ametit si cred ca daca nu m-as fi tinut bine pe picioare, mai mult ca sigur as fi cazut in genunchi. Dupa aceea ne-am indreptat spre un luminis si am meditat. Parintele a trecut pe la noi si ne-a binecuvantat pe fiecare, apoi pasarea de care v-am spus mai devreme a inceput din nou sa cante vesela.

A sosit si momentul plecarii – ne-am mai plimbat un pic prin curtea manastirii, am luat apa, ne-am inchinat in biserica si am pornit la drum. Ne-am oprit sa mancam, iar dupa ce am terminat masa si am pornit spre Bucuresti, ne-a prins o ploaie teribila, dar am vazut si cel mai minunat si colorat curcubeu posibil, precum si doua curcubee in dreptul rotilor din spate ale masinii din fata mea. Niciodata nu am vazut astfel de imagini si sunt recunoscatoare ca am trait astfel de momente.

Am mai facut un popas la manastirea Lainici, unde m-am suparat un pic pentru ca toti spuneau ca simt diverse lucruri, numai la mine nu se lega nimic, pana in momentul in care a inceput sa bata toaca si m-am simtit si eu mai intr-un fel si cand, evident, s-a zis “gata, hai sa mergem”. Ce trebuie sa invat este ca fiecare om percepe in mod diferit ceea ce se intampla in jurul lui. Astfel, ceea ce e plin de invataminte si insemnatate pentru unii, poate sa fie lipsit de sens pentru altii si viceversa. De aceea nu trebuie sa ne suparam sau sa ne simtim lasati deoparte daca nu pecepem anumite lucruri. Lectia de baza pe care am dedus-o eu este ca din tot ce se intampla avem de invatat, chit ca ni se intampla noua sau celor din jur. Trebuie sa avem puterea de a observa si de a fi receptivi la ceea ce traim atat noi cat si cei care ne inconjoara pentru a fi mai pregatiti atunci cand ne vom intalni cu situatii deosebite.

Restul drumului a fost plin de “peripetii”: serpentine interminabile, inundatii, noapte, o panica teribila care m-a cuprins la un moment dat si vorbele care-mi ieseau din gura care pareau sa nu fie ale mele, dar pe care nu le puteam opri (eram intr-o stare defensiva care nu ma caracterizeaza) si un drum care parea sa nu se mai termine, de parca cineva tragea de capetele lui, sa-l lungeasca. Masina de care ne-am despartit la un moment dat si cu care ne-am intersectat intamplator mai tarziu. Aceeasi masina care a luat-o inainte la un alt moment dat si care (parerea mea este ca ne-a asteptat si le multumesc oamenilor din ea pentru asta) ne-a aparut in fata cand ne asteptam mai putin. Si totusi, un sentiment ca cineva era acolo si ne proteja. Pe masura ce ma apropiam de casa, ma relaxam din ce in ce mai mult si din nou am inceput sa vad oameni care nu erau acolo – e adevarat, infinit mai putini decat pana atunci, si anume doar doi: unul pe autostrada, mergand de-a lungul gardului ce despartea sensurile de mers, cu un rucsac in spate, si indreptandu-se spre mine, si un altul, in varsta, ridicandu-se de jos de pe o trecere de pietoni pe Fizicienilor, si trecand pe trotuar. Dupa ce am parcat masina in fata casei, m-a cuprins o teama, toata parcarea mi se parea ca freamata, desi era 3 noaptea, si mi se parea ca in orice moment pot sa se iveasca oameni de dupa masini – si acum am senzatia uneori ca-i aud susotind.

Apoi am dormit. Am dormit in nestire si mi-a prins tare bine, zic eu, desi m-a surprins ca veneam acasa de la birou si dormeam cate 12 ore neintrerupt, in conditiile in care in mod normal imi sunt de ajuns doar vreo 6.

Asta este ceea ce am vazut si am trait in cele doua-trei zile (9-11 iunie 2010). De atunci incerc sa gasesc raspunsuri, dar mi-e frica sa intreb. Vreau sa aflu mai mult, dar mi-e frica sa caut. Vreau sa vorbesc cu cineva care sa ma inteleaga (si, Doamne ajuta, stiu ca am cui sa ma adresez), dar nu mai reusesc sa gasesc cuvintele potrivite, imi gasesc gandurile secate, iar intrebarile palesc pe buze. Si cand cred ca am depasit toate aceste greutati, nu am suficient timp sa inving definitiv frica ce ma domina. Am nevoie de ajutor, pentru ca singura se pare ca nu ma descurc. Deci… ce am de facut? Sunt intr-o dezorientare cumplita. Stiu ca trebuie sa meditez ca sa aflu raspunsuri, dar nu gasesc niciodata timp pentru asa ceva. Cand imi fac timp, sunt intrerupta. E un semn? E coincidenta? Habar n-am. Deci, ce trebuie sa fac? Sa perseverez? Sau sa renunt? Inca nu stiu cine sunt si care e scopul meu pe pamant. Daca renunt, cum as putea sa mai aflu? Se pare ca am raspunsul deja, trebuie doar sa-mi fac curaj si sa merg mai departe.

Mi s-a intamplat un lucru nostim cat am fost in Thassos. Am observat la un moment dat o bisericuta, pe langa care trecusem de nenumarate ori, dar nu o vazusem. Am intrat in ea si am inceput sa ma rog si am cerut un semn, ceva care sa ma calauzeasca. In acel moment am deschis ochii si primul lucru pe care l-am vazut era mesajul scris pe o punguta pe care o aveam in mana (nu, nu-l vazusem pana atunci, evident): “imagination sets the spirit free / Into distant lands of fantasy. / Close your eyes and you will see, / Within your mind there lies the key.” Nimic mai adevarat. Toate raspunsurile zac in noi, trebuie doar sa avem curajul sa ne analizam si sa descoperim ceea ce ne face oameni, ceea ce ne face ceea ce suntem. “Sunt ceea ce sunt”. E valabil pentru toti. E o lectie pe care trebuie s-o invatam cu totii.